sâmbătă, 20 februarie 2010

Incursiune în istoria recentă a Ritului Scoţian Primitiv

Redeşteptarea, în Franţa, a Ritului Scoţian Primitiv, sau Early Grand Scottish Rite, cum mai este el cunoscut, este, fără îndoială, aspectul cel mai puţin cunoscut al operei lui Robert Ambelain. În ultimii ani ai vieţii sale, începând cu 1985, acesta s-a străduit să readucă la viaţă acest Rit, pe care îl vedea drept un păstrător al Tradiţiei, a cărei flacără trebuia întreţinută în mod discret, fără ostentaţie.
Primind moştenirea Supremului Consiliu al Riturilor Confederate, pe o filieră care urcă până în anul 1845, la Edimburg (Scoţia), Ambelain s-a aflat în acelaşi timp în posesia Patentelor pentru Ritul Scoţian Primitiv, ca şi a celor pentru Ritul Cerneau, Ordinul Regal al Scoţiei şi Ritul Misraim. Aceste ultime trei Rituri vor fi păstrate în componenţa Supremului Consiliu al Riturilor Confederate, în timp ce Ritul Scoţian Rectificat avea să fie desprins de acestea, prin voinţa Marelui său Maestru, la sfârşitul anilor 90.
În paranteză trebuie menţionat un fapt tragic, acela că Patentele similare ale ilustrului predecesor al lui Ambelain, Jean Bricaud, datând din 30 septembrie 1919, au fost confiscate de Miliţia guvernului-marionetă de la Vichy, în septembrie 1941 şi predate Gestapo-ului din Lyon, fără a mai fi găsite după aceea.
Într-o scrisoare trimisă lui Gerard Kloppel, pe care îl numise în 1984, Mare Maestru General al Ritului de Memphis-Misraim, şi în care văzuse, într-o primă etapă, un posibil succesor al său la conducerea Ritului Scoţian Primitiv, Ambelain preciza: ”După plecarea mea la Orientul Etern, tu vei deveni Preşedintele Supremului Consiliu al Riturilor Confederate. Vei moşteni, astfel, Ritul Cerneau, Ordinul Regal al Scoţiei şi Ritul Misraim, care nu figurează pe antet, pentru a nu crea confuzii cu Ritul de Memphis-Misraim. (...) În ce priveşte Ritul Scoţian Primitiv, acesta nu mai ţine de Supremul Consiliu al Riturilor Confederate, întrucât a fost declarat independent. În consecinţă, Marele Maestru al Ritului de Memphis-Misraim nu are nici un drept la această moştenire, cu atât mai mult cu cât dubla apartenenţă la aceste două Rituri este exclusă, în mod explicit, prin Statut.”
Scrisoarea de mai sus datează din 30 august 1991. Relaţiile dintre Robert Ambelain şi Gerard Kloppel au cunoscut, după aceea, perioade extrem de tensionate, îndeosebi datorită tendinţei celui dintâi, manifestată în ultimii ani ai vieţii, de a stârni şi a întreţine polemici de tot felul cu apropiaţii săi de până atunci, sub pretexte din cele mai discutabile. Astfel, pe 11 octombrie 1991, Ambelain va anula, formal, Patentele date lui Kloppel pentru Ritul Scoţian Primitiv.
Această stare de fapt va fi confirmată în 14 martie 1992, printr-un Protocol şi un Acord semnate de Ambelain şi Kloppel, Protocol în termenii căruia „domnul Gerard Kloppel se angajează să nu revendice niciodată dreptul de a accede la funcţia de Mare Maestru al Ritului Scoţian Primitiv, formaţiune masonică redeşteptată în 1985, şi care îşi exercită activitatea în totală independenţă faţă de celelalte obedienţe”.
De ce i-a fost hărăzită Ritului Scoţian Primitiv această soartă atât de diferită faţă de cea a celorlalte rituri Confederate? Ar putea fi avansate mai multe ipoteze, dar cea mai probabilă, dacă luăm în consideraţie amintita scrisoare din data de 30 august 1991, pare aceea că Ambelain se temea ca, după moartea sa, Supremul Consiliu să nu sufoce această moştenire a Tradiţiei pe care el o primise în grijă. Vulpoi bătrân, hârşit în treburile masonice, Robert Ambelain ştia că Ritul Scoţian Primitiv va fi vânat de mulţi şi s-ar putea trezi sub tutela unor obedienţe cu care nu avea nici în clin, nici în mânecă. Aceste riscuri trebuiau eliminate cu orice preţ.
Prin urmare, pe 2 ianuarie 1991, Monitorul Oficial al Franţei anunţa înregistrarea Statutelor Marii Loji a Ritului Scoţian Primitiv, având drept scop „redeşteptarea franc-masoneriei din secolul al XVII-lea, pe baza vechilor ritualuri aparţinând lojelor militare ale regimentelor scoţiene şi irlandeze din acea epocă”. Printre aceste regimente, unul din cele mai faimoase a fost cel din Walsh, care a adăpostit Loja „La Parfaite Egalite” (Egalitatea deplină). Regimentul din Walsh a fost constituit în anul 1661, sub numele de Royal Irish, şi s-a transformat în Royal Guards după ce i s-au alăturat gărzile personale ale regelui Iacob al II-lea.
Preşedinte declarat al amintitei asociaţii legale era Robert Ambelain, Secretar General era Andre Fages – care avea să fie numit, pe 30 mai al aceluiaşi an, şi Mare Maestru Adjunct şi Locţiitor Ad-vitam al Marelui Maestru, în locul lui Pierre Commes – iar Arhivar era Albert Cools, autor, între altele, al unui Eseu despre istoria Ritului Antic şi Primitiv de Memphis-Misraim, apărut în 1971.
Pe 30 iulie 1991 este terminată punerea la punct a Complementului sau Rectificării Constituţiei din 1720, Constituţie al cărei text fusese publicat de Robert Ambelain în anul 1985, în cartea sa „Franc-masoneria uitată”. Acest Complement precizează, în 9 articole, modalităţile de desemnare a membrilor Suveranului Capitul al Ritului – în număr de cel puţin trei şi cel mult nouă -, a Marelui Maestru şi a Marilor Maeştri Adjuncţi, ca şi a Venerabililor Lojilor. Trebuie să spunem că Ambelain se va abate, ulterior, de la aceste reguli, pe care le fixase el-însuşi, numind mai mulţi Mari Maeştri Adjuncţi, deşi numărul acestora era limitat la cel mult doi, ca şi o serie de Mari Maeştri Teritoriali, funcţie ce nu era prevăzută în textul amintit.
În anul următor, a fost transmis tuturor Ofiţerilor lojelor Ritului Scoţian Primitiv un mic memoriu, consacrat moştenirii rozicruciene a acestuia.
„ Ritul Scoţian Primitiv, preciza Robert Ambelain, este moştenitorul direct al filiaţiei lojelor militare iacobite din Saint-Germain-en-Laye, din secolul XVII. Acestea, ca şi lojile din Anglia şi Scoţia, s-au aflat sub patronajul suveranilor Stuarţi, Mari Maeştri ai Masoneriei operative din cele două regate şi protectori ai curentului rozicrucian introdus în Marea Britanie de Henri Cornelius Agrippa, de la care s-au păstrat manuscrise inedite (...) Ar fi deci contrar principiilor acestei moşteniri să primim profani sau să afiliem Masoni ostili acestora (...).”
Pe 23 noiembrie 1992, Marele Maestru Robert Ambelain, în vârstă de 82 de ani, din care 54 dedicaţi în exclusivitate Masoneriei, decide să se retragă. „Am hotărât să îmi deleg atribuţiile –scria el cu acest prilej – şi să ies la pensie (...). Succesiunea mea va fi asigurată pe o perioadă de probă de 3 ani, adică până la 30 noiembrie 1995, de un Triunghi Magistral format din Prea Iluştrii şi Puternicii Fraţi Patrick Leterme (Mare Maestru, Preşedinte), Antoine Penaranda (Mare Secretar) şi Jean-Marc Font (Mare Orator). La capătul acestor trei ani, conform Constituţiilor din 1720, Venerabilii Atelierelor noastre, reuniţi la Paris în Ţinută de Mare Lojă vor confirma prezenta decizie prin instalarea Marelui Maestru în exerciţiu.”
Cât despre Locţiitorul Marelui Maestru, Andre Fages, a cărui viaţă profesională îl făcea să stea mai mult în Africa şi în Noua Caledonie, el rămânea Mare Maestru Adjunct al Ritului şi primea, o săptămână mai târziu, alături de membrii „Triunghiului magistral”, numirea în gradul de Cavaler al Templului.
În legătură cu gradul amintit aici, trebuie spus că, încă din 1991, Robert Ambelain a introdus în ierarhia Ritului Scoţian Primitiv un Ordin Interior, după modelul celui al Ritului Scoţian Rectificat, cu gradele de Scutier Novice şi de Cavaler al Templului. Articolul 6 din Complementul sau Rectificarea Constituţiei din 1720 stipulează că „Ordinul Interior nu exercită niciun control sau autoritate asupra Lojelor şi Capitulelor. El este condus conform unui Regulament propriu, dar membrii Suveranului Capitul trebuie să aibă gradul de Cavaler al Templului.” Ambelain însuşi fusese primit Cavaler Binefăcător al Cetăţii Sfinte (în Ritul Scoţian Rectificat) pe 3 septembrie 1943, în Elveţia.
Din păcate, începând cu anul 1993 apar primele tensiuni şi neînţelegeri. Relaţiile, până atunci liniştite, dintre Ambelain şi Fages, se deteriorează. Personalităţile celor doi erau complementare. Primul era mai ales un cercetător şi un istoric, cel de-al doilea, un om de acţiune, creativ. Ambii se regăsiseră într-un demers spiritual identic şi împărtăşeau aceeaşi aplecare spre anti-conformismul intelectual.
Începe o polemică pur profană între fostul Mare Maestru şi Locţiitorul acestuia, care se vede brusc atacat pe planul vieţii sale socio-profesionale, fiindu-i contestate, între altele, gradele şi decoraţiile primite de Fages pe timpul carierei sale militare. O simplă verificare la Ministerele de resort i-ar fi permis lui Ambelain să evite acele acuzaţii false, pe care Fages le-a perceput drept „o gravă lezare a onoarei sale”. Chiar dacă Fages a reuşit, fără mari eforturi, să demonteze criticile care îi fuseseră aduse, răul era făcut. Ambelain i-a reproşat apoi lui Fages că întreţine relaţii cu Marea Lojă Naţională din Liban, şi merge până la a-l acuza că a instigat la generarea unei fatwa prin care îi era pusă viaţa în pericol şi, spre surprinderea tuturor, pe 23 octombrie 1993 hotărăşte să-l radieze din rândurile Ritului Scoţian Primitiv, alături de un alt demnitar parizian al Ritului, Alain d’Avray.
Confuzia se amplifică atunci când Ambelain, răzgândindu-se în legătură cu demisia sa din 23 noiembrie 1992, anunţă, pe 4 martie 1994, că se consideră în continuare Mare Maestru General al Ritului, Suveran Mare Comandor al Ordinului interior al acestuia, cât şi Preşedinte al Asociaţiei (profane) care gestionează partea administrativă.
În faţa acestui comportament cel puţin bizar, pe 6 martie 1994 are loc o Adunare generală extraordinară a Asociaţiei legale a Ritului Scoţian Primitiv, la Paris, convocată de Andre Fages, în calitate de Preşedinte Ad-interim al acesteia. Membrii „triunghiului magistral” numit de Ambelain (Leterme, Penaranda şi Font) sunt şi ei prezenţi, alături de alţi Maeştri Venerabili ai Lojelor. Cei care au lipsit au motivat fie distanţa care îi separa de capitala Franţei, fie dorinţa de a nu intra într-o polemică al cărei final nu putea fi decât ruperea Marii Loji.
Atmosfera în care s-a desfăşurat Adunarea a fost sumbră. Patrick Leterme a fost supus unor critici dure, iar decizia lui Ambelain de radiere a lui Andre Fages şi Alain d’Avray a fost considerată abuzivă, atât sub aspect masonic, cât şi sub cel profan. S-a pus apoi problema alegerii unei noi conduceri a Asociaţiei, după demisia lui Ambelain, moment în care cei trei membri ai „triunghiului magistral” au părăsit întâlnirea. Cei rămaşi au ales un nou Consiliu de Administraţie, în care Andre Fages era preşedinte onorific, Preşedinte executiv fiind Sampiero Porri, secretar – Hubert Delseny, etc. Noul preşedinte declară că toate deciziile luate de fosta conducere fără a avea un temei legal, statutar, sau neconforme cu etica masonică sunt nule şi fără efect, şi îi repune pe cei doi demnitari excluşi de Ambelain în gradele şi calităţile avute anterior.
Pentru a evita complicaţiile ulterioare, Sampiero Porri va transfera imediat sediul Asociaţiei din Paris în Villefranche-sur-Mer şi, întrucât cei trei membri din conducerea Marii Loji au rupt legăturile cu Lojile din componenţa Obedienţei, orientându-se către alte orizonturi, acelaşi Porri va creea Marea Lojă Scoţiană Iacobită şi Templieră de Rit Scoţian Primitiv, structură menită să asigure coeziunea necesară între Atelierele de pe tot cuprinsul Franţei. Din păcate, criza care a lovit Ritul Scoţian Primitiv a făcut ca o parte din masonii ce lucrau în acesta să treacă în adormire sau să se alăture altor Mari Loji, mai active. Cu toate acestea, în Bretania, în Noua Caledonie sau la Toulouse, au rămas loji active, care au produs lucrări masonice de calitate excepţională.
Robert Ambelain are o ultimă tentativă de reconciliere cu Sampiero Porri, care eşuează, iar în 1998 cel dintâi moare, lăsând în urmă o operă remarcabilă, dar şi foarte multe încurcături, ale căror efecte se fac simţite şi astăzi.
În anul 2000, constatând lipsa de activitate a structurii create de Porri, ca şi dezinteresul acestuia pentru a continua opera pe care o începuse, Andre Fages creează Marea Lojă Franceză a Ritului Scoţian Primitiv, pe baza patentei originale pe care o deţinea de la Robert Ambelain, în calitate de Locţiitor ad-vitam al acestuia, şi îşi asumă conducerea efectivă a acesteia. Spre deosebire de Obedienţa creată de Ambelain în 1990, cea nouă era mixtă, permiţând femeilor să facă parte din toate structurile Ritului Scoţian Primitiv. Dar mult dorita linişte nu avea să vină încă...
După cum am arătat mai sus, Andre Fages locuia în Noua Caledonie, teritoriu de peste mări al Franţei, în Oceania. Era deci nevoie de un Adjunct al acestuia care să se ocupe efectiv de coordonarea activităţilor Obedienţei. Primul Adjunct numit a fost Alain d’Avray, iar mai apoi Fabrice O’Driscoll. Ultimul, atins de o boală lungă şi nemiloasă, i-a cerut lui Andre Fages să îi dea puteri depline executive, pentru a-şi dedica în totalitate ultimii ani ai vieţii reorganizării Ritului Scoţian Primitiv. Prin urmare, Fages îl numeşte pe O’Driscoll Mare Maestru în 2005, poziţie pe care acesta o va ocupa până la decesul său, la 1 aprilie 2008. Lui Fabrice O’Driscoll i se datorează în primul rând definitivarea şi publicarea Ritualurilor tuturor gradelor, după manuscrisele rămase de la Robert Ambelain, ca şi organizarea temeinică a activităţilor Ritului în Franţa.
Deşi ştia circumstanţele numirii sale în funcţie, şi era conştient de faptul că, după dispariţia sa, frâiele Obedienţei aveau să fie preluate din nou de Andre Fages, O’Driscoll a promis că îl va desemna drept succesor pe Egard Chaix, din Corsica. În acelaşi timp, opţiunile lui Alain D’Avray, care nu ştia de promisiunea făcută de O’Driscoll, se îndreptau spre o altă persoană. Lucrurile au degenerat într-o ceartă generală, încă din ziua funeraliilor lui O’Driscoll. În faţa acestei situaţii penibile, Andre Fages îl numeşte, provizoriu, pentru un an, ca Mare Maestru pe Edgard Chaix, care va profita de această numire pentru a începe o campanie de răzbunare împotriva contracandidatului său şi a Lojelor care îl susţineau.
Lojele încep să se destrame sau să se retragă in corpore din Obedienţă. Pentru a pune capăt catastrofei, Andre Fages decide să îi retragă lui Chaix numirea provizorie şi reia, în 2009, funcţia de Mare Maestru a Marii Loji. Dar răul era deja făcut. Chaix nu recunoaşte decizia lui Fages (ca o ironie a istoriei, aşa cum nici Fages nu recunoscuse excluderea sa de către Ambelain), şi rămâne cu câteva Ateliere din Corsica şi din sudul Franţei, ca şi cu cea mai mare parte a Arhivelor Obedienţei, pe care le luase de la domiciliul lui Fabrice O’Driscoll, în ziua morţii acestuia. Restul Fraţilor şi Surorilor, în derută, decid să se transfere în alte mari loji, aşteptând vremuri mai bune...
Şi iată-ne ajunşi în anul 2010, când Andre Fages, alături de vechiul său camarad Alain D’Avray, şi alţi doi prieteni de nădejde, Alain Le Corre şi Jean Pierre Tortellier, decid să vină în România, la Bucureşti, în luna Aprilie, pentru a da patenta de funcţionare a Ritului Scoţian Primitiv Marii Loji Naţionale Mixte din România, în speranţa că acest Rit cu o istorie atât de zbuciumată îşi va găsi liniştea pe meleagurile noastre...